Ce demon am, ce sorți, ce țară?
Și pentru ce pământu-ntreg
Mai strâmt
Decât boltita mea cămară?
Azi am un sceptru, mâine-l neg: –
S-a frânt? Mi-e frig din creștet la călcâie.
E umed fiecare gând
Și orb! Ah! sufletu-i bolnav de râie
Și pân’la sânge se mângâie
Cu ghiarele-i de corb.
Mai sus, mai sus de nori și aștrii
E frig, pustiu, și e-n zadar
Să pleci,.
Mințit de-atîți satiri albaștri, –
Spre stăvilarul secular înfipt în haos cu pilaștrii
-Căci nu-i făcut să treci.
Mai sus, mai sus! Spre ce?
Spre unde? în loc de-a merge poate-n sus.
Spre ideal,
Te-mping spre beznele profunde.
Greoaie, ca un șal
De bronz, subt care doarme dus
Alt
Nepătruns, alt
Presupus. –
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de confuzie și deziluzie profundă. Naratorul se simte prins într-o lume limitată și se întreabă despre sensul căutărilor sale, simțind o greutate apăsătoare și o lipsă de răspunsuri.