Iată-l cuprins în singura lumină
Ce-o altoiește cerul pe pământ.
De liniști mari cărarea lui e plină
Și pasul lui e tânăr, drept și sfânt,
Precum ar fi al codrilor de stele
Când s-ar mișcat din loc, și-n mers
Păstorul alb, ivindu-se-ntre ele,
Și-ar face drum, păscând prin univers.
L-așteaptă-n zări talazele de fier:
Nestrăbătuta lor întunecime –
Ce bat zăgazul limpedelui cer
Cu spaimă, hotărâre și cruzime,
E o statuie de-ntuneric sfântul,
Și ochiul care să-l pătrundă
Nu l-a născut din lutul lui pământul,
Ca să-l ridice peste el și undă.
Amforă, -n jur cu-o antică pictură
Ce-și amintește-n murmur c-a rămas
Plânsul de umbră pân’ la gură,
Vas tămâios, pe-un fost iconostas,
Du-te, purtată-n soare cu mândrie
Până acolo unde-s zori de seară,
Și varsă-te în beznă cenușie
Întreagă, liniștită, solitară.
Sensul versurilor
Piesa descrie un obiect sacru, un potir, purtat printr-un univers plin de obstacole și întuneric. Mesajul central este despre călătoria spirituală, depășirea obstacolelor și împlinirea destinului într-un mod liniștit și solitar.