Te iată iarăși singur, în luntrea cât o scoică,
Luptând în fundul zării cu norii mari din cer
Și legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,
Și năbușit în cântec de țâțele-i de fier.
Talazele-adunate cu bezne, șerpi și râme
Și-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici
Te urmăresc: izbândă și lupta să-ți dărâme
Fiindcă putuși furtună cu fruntea să despici.
Deasupra muncii tale încet biruitoare
Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,
Ca un păianjen care-a pogorât din soare
Ca-n trecerea vâltorii zălog și scut să stea.
Te iată prins de vânturi. Stihia nu te cruță.
Că-n vremea când, lipsindu-i și luntre și lopeți,
Omul era bolnavă și palidă maimuță,
Înfricoșată-n fața cereștilor păreți.
Departe ești, departe, ca fluturii ce-și lasă
În ramuri crisalida, din piersicul natal,
Departe foarte, frate, de sunteți și de casă,
Gonind întreg oceanul, străin, din val în val.
Unde se duce singur, urzit în marea deasă?
Sensul versurilor
Piesa descrie un om singuratic care luptă cu forțele naturii, simțindu-se izolat și departe de casă. El este supus încercărilor, dar vegheat de o speranță fragilă.