Tudor Arghezi – Apa Trecătoare

Zămislită nu se știe, pentru ce mâhnirii noastre,
Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre.
Îmbrăcată cu arșița, ce te-așteaptă-n zori de mai,
Vei fi troacă și oglindă, boturilor de buhai.
Luciul tău, prin blestem tainic, înghețat în umbra morii,
Va tăia din dungă luna și cresta din zbor cocorii.
Înșirând minunea firii cu grosimea-ți de mătase,
Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi și coase.
Tot călătorind vei pune șesurilor, peste țară,
Așternuturi vii de salbe, împrejururi de brățară,
și-n pământ, arat sălbatic și-aparat încins cu fierul,
Brazde-n lungu-i de luceferi, îngropind în maluri cerul.
Prin salcâmi plecați și sălcii, mulțumit că te atinge,
Sânul mumelor voinice îl vei mângâia și linge.
Gâștele cuprinde-le-vei pe subt aripi și vei duce.
Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce.
Plumbul tău cu fețe multe va sticli ca un vitrou
Care-n fiecare petec scapără un soare nou.
și când mintea mea croiește un tipar mai lesnicios,
Începând întotdeauna lucru cu temei, de jos,
Tu răstorni așezământul, și o lingură de apă
Mă învață că se poate munca și de sus să-nceapă.
Înviată-n miezul nopții, dusă lin pe mâini de umbră,
Tu ești fir de pisc și haos, ca o rază care umblă.
Ce stihii străbați, străine de gândirea mea mirată,
Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,
Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,
Licăr neprins de sculele-a niciunui argintar.
Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere ;
De-ți ieșiră-n drum troiene de vecii și piatră moartă,
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet și spartă,
Tu putuși întoarce hora-mpotrivirilor și-a humii
Și ieșiși măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,
Far’ a pierde niciun fulger, nici o za de curcubeie,
Mișunând în vâlvătaia insului tău de scânteie.
Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,
Și pe giulgii cortul nostru creastă va să-și hotărască.
Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc și nesfârșit,
Între două șesuri limpezi am oprit și-am poposit.