Ții firea ta de la pământ,
Dai tuturor cu jurământ
Un petec de brazdă și-o groapă.
După ce le-ai dat pâine și apă,
Li le iei înapoi
Și-ți hrănești buruiana țepoasă și pepenii goi
îndoit,
Cu mâzgă trăită și suflet dospit.
În sufletul tău sufletele lor,
Ale tuturor,
Se aștern ca rufăria moaie
în sertarele goale
Teanc.
Năframe, tulpane, barișe
Cu croială piezișe.
Dintr-o viață, a rămas curată
O batistă pătrată.
Dacă s-o topi și batista, or să rămâie
în dulap, încuiate, miezuri de lămâie,
De pelin, de calomfir, de clematite,
Plămădite.
Când nu mai are timpul nici trup, nici os
Vântule, îmi cunosc neamurile și strămoșii după miros.
Sensul versurilor
Piesa evocă o legătură profundă cu pământul Bărăganului și cu moștenirea ancestrală. Vorbește despre ciclul vieții și despre cum amintirile și esența strămoșilor persistă chiar și atunci când timpul trece.
