M-am chinuit să-i dau acestei vorbe înțeles.
Un înțeles subtil și tânăr mai ales.
E-o vorbă ca dantela, de ușoară
Și care toată vremea-nfășoară.
Ca o nuanță de lumină
Și face duioșia mai senină.
Ea se rostește numai într-o limbă,
Într-altfel se pocește și se schimbă.
E vorba-n limba nouă să-nfioare,
Că e-al femeii scumpe în cântec de izvoare.
Eu am făcut plăpândă să stăpânească viața,
Ca rouă dimineață.
Femeie și fecioară,
Fii fragedă și nouă ca-n vis și-ntâia oară
Și dorul sfânt de tine e murmur de vioară.
Fii purtătoarea pură de fiecare clipă
A dragostei, și-anină-ți pe suflet o aripă.
În patimă curată
Și binecuvântată,
Când ți-ai ales bărbatul
Se pierde și păcatul.
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea și puritatea feminină, asociind-o cu gingășia, lumina și dragostea curată. Vorbește despre o conexiune profundă și binecuvântată între un bărbat și o femeie, unde dragostea învinge păcatul.