Când ei se bucură și cântă,
Eu ce mă iau cu viața mea la trântă?
În loc să joc, să strig, să beau, stingher
Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher,
Și mi se pare că de-aș fi călcat
În hora lor, aș face un păcat.
I-aș deștepta pe cei uitați acasă,
Pe care mâna morții îi apasă,
Câți în nădejde și în rugăciune
Nu au aflat alean și-nțelepciune,
Ori chinuiți în taină de trecut,
De ce-au făcut și n-au făcut.
Unul plângând, o lacrimă pribeagă
Pe rana ochilor se-ncheagă.
Pecete pe o negură de veci.
Ei gem și tu petreci?
Nădejdea celor sprinteni a murit.
Umerii-s rupți și sufletu-i strivit.
Carul de aur cu împărați și zei
Trecu prin gloate peste ei.
Cimpoaie, cobze, flaute și naiuri,
Dați cântecelor voastre alte graiuri.
Mai bate toba și aleargă,
Când trec flăcăii-ncremeniți pe targă?
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și injustiție. Naratorul se simte alienat de bucuria generală, fiind conștient de suferința și moartea care îi înconjoară pe mulți. El critică superficialitatea celor care petrec, ignorând durerea celorlalți.