O voce umblă-n crucea nopții,
poate-o șoaptă.
Parc-o aud și parcă nu
Vorbind cu „dumneata” și „tu”,
E singuratică și depărtată.
Mă strigă câteodată.
Se-aude, se arată
Suspinată. E poate un ecou,
un semn, un funigeu
Al unui gând de prin trecutul meu
Rămas pe lângă vreo fântână,
Într-un salcâm ori în țarină,
Care mă căuta crezând că m-a pierdut.
Cățelul amintirilor mă latră.
Mă caută-n văzduh și-n piatră.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema amintirilor și a trecutului, sugerând o căutare a sinelui pierdut. Vocea din noapte reprezintă ecouri ale trecutului care încă persistă și influențează prezentul.