A treia.
Ca pe un fluviu,
Asprele vremuri m-au răsturnat.
Din loc mă smulse viața, care
Pe alt făgaș, străin, a început să-mi curgă,
În timp ce eu nici țărmurile nu mi le cunosc.
O, câte dulci priveliști n-am scăpat.
De câte ori, cortina, fără mine,
Nu s-a urcat și-a coborât. Ce mulți prieteni
Nu i-am văzut în viață niciodată.
Câte contururi, ieri, de citadele
N-ar fi putut să-mi iște plânsul, însă
Eu numai un oraș cunosc pe lume,
Și l-aș găsi pe dibuite, chiar în somn.
Ce multe versuri n-am apucat să scriu,
Și tainicul lor cor îmi dă târcoale,
Nădăjduind și-acum
Să mă sugrume într-o bună zi…
Tot ce-i sfârșit și început cunosc,
Ce-i după viață știu, și știu și altceva
De care n-are rost aici să pomenesc.
Cunosc femeia care mi-a răpit tot
Singurul loc,
Și poartă azi numele meu legal,
Lăsându-mi mie doar porecla
Din care tot ce-mi fuse cu putință
M-am străduit să fac.
Dar, vai, eu nu zac în mormântul meu.
………………………………………………………
Și dac-ar fi să-mi văd din depărtare
Viața de-acum, eu cred c-aș învăța
Invidia ce-nseamnă, în sfârșit….
Leningrad – 1944
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de nostalgie și pierdere. Vorbitorul reflectă asupra vieții sale, marcată de schimbări forțate și pierderea locurilor și a oamenilor dragi, exprimând regretul pentru oportunitățile pierdute și versurile nescrise.