Nicolae Labiș – Cântec de Început (Fragmente)

Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar și-a rotit,
Cei doi pumni omenești lacomi să-mplânte în soare
Astăzi eu vreau să-ntreb răzvrătit nesfârșirea
Cum de-a-nchegat după-atâtea puzderii de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!.
Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un șoim înconjurând strâmta-nchisoare-a pământului,
Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele nemărginirii
Și parcă-i un veac de când zbor.
Azi, înainte de-un nou și sălbatic avânt
Vreau să cânt cântecul meu de-nceput.
Când se născuse poetul ochii-i văzuseră munții înalți,
Cerul înalt și frumos.
Veșnic îl cheamă de-atunci și îl tulbură
Dorul de ceea ce-i nou și desăvârșit.
Veșnic de-atunci alunecă-n lume ca flacăra,
Palmele-i calde învie frunzare și inimi
Ca să lase din nou pradă morții, plecând mai departe
Mereu, mereu cântând.
.. Simt că mă blastămă frunzarele, buzele, moartele inimi,
Pentru că odată-nviindu-le, morții din nou le-am lăsat.
Nu-s vinovat, nu-s vinovat,
Că pururi caut, caut.
Prea repetat rupe tăcerea sub frunte
Strigătul prelung al străbunilor mei,
Toți ce murind mai aveau încă multe de spus.
Strigătul lor e acel ce-mi agită făptura,
Zbuciumul meu ascunzându-l sub zâmbetul roșu al gurii,
Pecetluind întrebarea
Sub limpezimea de floare a ochilor mei.
Viața e tot ce iubesc, tot ce cânt.
Toate văpăile patimei mele într-însa se mistuie.
Viața – smintită-nfrățire cu vraja-nserării și-a zorilor
Viața – năvalnică grindină-a luptelor
Viața – dragostea omului..
.. dragostea..
Hei, aș dori să iubesc o femeie și eu..
Ea în mine există de mult și-o aștept..
Are un suflet ca aerul, mângîindu-mi vîslirea aripei,
Are un sânge ca viforul, sângele meu biciuindu-l,
Are o minte ca soarele, lângă a mea ca să ardă,
Trup mlădiu, sâni pietroși, statuie antică vie.
Până azi n-am iubit,
Deși somnul m-a prins uneori cu tâmpla în poala frumoaselor.
Eu, fiul și flacăra munților,
Îndoitu-mi-am fruntea și-n iarba câmpiilor ude,
Primit-am sărutul frunzarelor veștede
În așteptarea sărutului focului sfânt renăscător.
Azi omenirea trăiește în pragul mărețului ev,
Pas uriaș căscat în istorie
Când se încearcă ucide duioasa rușine a omului –
Dragostea lui pentru sine..
Pornim, ca omul, topindu-se-n semenii lui,
Totuși, el însuși să fie același,
Înzestrat cu tăria omenirii întregi.
Străbune Icar, voi, cei vechi,
Mult prea mult îndrăgitu-v-ați singuri;
Vrut-ai în pumni să prinzi soare
Numai ca asta să fie făcută de tine..
N-ai lăsat omenirii decât strigătul tău..
Eu nu cunosc iubirea de mine –
Cunosc iubirea de adevăr.
Pe mine tinzând să m-adap, să mă sui,
Tind să înalț adevărul în mine.
De pe cer, din pământ, mă țintesc nențeleși,
Pretutindeni, doi ochi de nimic:
Începutul..
Sfârșitul..
……………….. ………………….
Pentru că-s om..
Om care astfel pășește pe glie:
Pleacă făptura-nainte,
Cade,
Frânge căderea prin pas,
Pleacă făptura-nainte..
Miezul pământului trage spre dînsul
Trupul și creierul meu.
Numai că sufletul meu, poate mai mult decât altele,
Este atras ca o mare de toată-nstelarea azurului,
O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri.
Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avânt,
Stau în poiana albastră printre mesteceni de aur..
Luna răsare în spatele piscului înalt și subțire..
Vântul îmi spune c-odată ciobanul suise în vârf
Și-mbătat de-nălțime, singur crezând că-i un munte;
Pasul și-a-ntins pe alt munte să-l puie..
Astăzi, sub rîpă, în tidva lui albă
Viespile bozăie-n faguri uscați, de cenușă.
Luna pălește, eu mă-nfior..
– Cum îs oamenii!.
Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avânt,
Zboruri confuze în urmă rămân..
Nu înțeleg încotro prin furtună se-ndreaptă corabia –
Are vreun rost să-nțeleg cum pe punte aleargă matrozii?
Nu înțeleg către ce nesfârșiri universul grăbește –
Are vreun rost să-nțeleg cum se-nvârte pământul prin el
Și spre ce năzuiesc în viață stăpânii mărunți ai pământului,
Uriași doar prin nemărginita îndrăzneală de-a fi?.
Are!.
Veacuri de veacuri aceasta făcu omenirea.
Supse din lut pentru creier al sângelui must.
Prefăcându-l prin , , el”, în gândire –
Lunga istorie-a trudei înaltelor frunți.
Astăzi când omul ucide-amăgirile –
Noul efort al gândirii începe.
. ……………………………….. …….
Fiece gând care azi îndrăznește
Este-o fărîmă din gândul cel mare de mâine
Ce va supune Întregul!
Seara aceasta pornesc într-un ultim avânt
Cu nădejdile-mi toate.
Totuși e trist că mi-e zborul finit,
Că viața îmi dă prea puțin,
Că atunci când cădea-voi, durutul meu strigăt zbura-va
Să cate alt om ce-o să cheme prin veac:
– Astăzi eu vreau să-ntreb răzvrătit nesfârșirea
Cum de-a-nchegat după-atâtea milioane de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!