Nicolae Labiș – Blestem

Blestem.
Nicicând durerea-n timp nu se îngroapă.
La Mărășești, sub ploaia ca un plâns,
În șanțul plin cu sânge și cu apă,
Bunicul meu privirile și-a stins.
Vestit-au surda-i trecere în moarte
Obuzele nemțești cu foc păgân,
Și foc păgân și schije iuți și sparte
I-au înfundat obuzele-n plămân.
Pe câmpul Turzii, pârjolit de sete,
Reînverzit de trupuri de soldați,
Lăsat-a tata-n sunet de trompetă
Puterea bărbătească-a unui braț.
Eu n-am să uit scrisoarea lui vreodată,
Parcă și-acum în palme o mai strâng-
Scrisoarea lui cu slova tremurată,
Ce-a scris-o în spital cu brațul stâng!.
Sânge la fel cu sângele ce bate
În tâmpla mea, pe câmp de luptă-a curs-
A curs prin brațul zdrențuit al tatii,
Prin inima bunicului a curs,
Și-a fumegat apoi sub bolți de zare
Fum alb, bogat, cu pâlpâit contur,
Ce s-a-mpletit pe cer cu fumul mare
Zbucnit din Maidanek și Oradour.
Amanți ai morții, cunoscut vi-i vouă
Că tata are încă-un braț întreg,
Că tefere mi-s mâinile-amândouă
Și gândurile mele înțeleg.
Vi-i cunoscut- Germania mai are
Destui copii născuți spre a trăi.
Doriți distrugerea îngrozitoare,
Pământu-n plâns și-n scrum a-l potopi?.
Eu vă blestem în numele durerii
Ce-a ros în noi cu asprii ei acizi;
Va pălmuiască mânecile goale,
Zbătute-n vânt, a mii de invalizi,
Bucatele vă sângereze-n gură
Și groaza să vă ciocănească-n uși!
Să vă frământe visele, cu ură,
Scheletele flăcăilor răpuși!.
Eu vă blestem în numele vieții
Pe care-o ducem demni și îndîrjiți;
Să nu puteți urî, să nu iubiți!
Să nu puteți să râdeți, nici să plângeți,
Să n-aveți noapte și nici zi cu soare,
Să n-auziți nici să rostiți cuvânt,
Să duceți traiul pulberii hoinare
Și-al nourilor fugăriți de vânt!.
Când peste nepăsarea gropii voastre
Uitarea-și va așterne sur zăbun,
Abia atunci au să se ostoiască
Mâniile blestemului ce-l spun!.