Sunt furios pe tine, dar mai ales pe mine,
Că m-ai făcut prea lesne să-mi distilez în grai
Învălmășirea tandră și crudă, ce mă ține,
Diminuându-mi forța canalelor de nai.
Sunt bucuros că astăzi a nins întâi și-ntâi,
Că azi, întâia oară, sunt drept precum o spadă,
Că-mi mângâie fruntea întâiul tău călcâi,
Că-s negru în pustia candidă de zăpadă.
Și este totul aspru și disperat primar,
Adică în furtună de patimă țesut,
Și se alcătuiește pe nervii mei de jar
Uluitor de-albastru întâiul tău sărut.
Ce-ncurcătură tristă în mine ai produs
Și câtă deznădejde și câtă bucurie,
În acest vin de toamnă, și tonic și confuz,
În aiurarea stearpă cum te arăți tu mie.
Eu vreau o clipă numai viața să-mi consum
În sărutări sterile mânjindu-ți-o, mănușa.
Ca niciodată, poate, drapelul meu postum
Să nu-și descânteieze în asfințit cenușa.
Dar vie-apoi urâtul, deluviile vie,
Și descleșteze-și noaptea deasupra-mi falci de fum,
Să nu mai știe nimeni smintita bucurie
Pe care-o sorb cu cana spartă-acum.
Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.
Sunt munții în eclipsă, de-aceea nu văd soare.
Rachiurile-ntr-înșii se poticnesc în bot,
Dar umanismu-i doare și dragostea îi doare.
Îndură-te de toate acestea, Demiurge!
Păcidă în clepsidră nimicnicia curge,
Pe când eu stau de față teribil și onest
Topindu-mă în masa poemului acest.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea sentimentelor umane, oscilând între bucurie și disperare. Vorbește despre lupta interioară, despre frumusețea și durerea iubirii, și despre condiția umană în general.