Trăiesc singur fără grijă în bordeiu-mi de pământ,
Stau la țară, sunt departe de-a orașelor plăcere,
Pe dumbrava-ntinerită rătăcește-a mea vedere,
Și la fluturele ce zboară se oprește al meu gând.
Tu, amice, îți duci viața într-o lume-mbătrânită
Unde răul stăpânește orice cuget muritor,
Unde pisma, interesul, necredința înnegrită
Își ascund sub măști frumoase al lor chip înșelător.
Eu în lumea înverzită îmi înec în veselie
Orice chin, orice dor gingaș ce-mi aduce vântul rău.
Și de-acolo privesc râul cum se scurge pe câmpie
Și cum scaldă-n valuri blânde albe flori pe malul său.
Câteodată pe-al său luciu, cu al meu gând, tovarăș tainic
Într-o barcă mă plimb vesel legănat de-un vânt ușor,
Alteori pe-naltul munte ce-și ridică fruntea falnic
Și oprind norii din cale se ascunde-n sânul lor.
Jos în vale oi bălaie culeg lapte din pășune,
Sus pe deal o păstoriță cântă dulce și duios,
De pe crângi privighetoarea face codrul să răsune
Deșteptându-l din tăcere c-un vers dulce, mângâios.
Petre scumpe sclipitoare rar pe câmp împrăștiate
Și-a lor raze – scântei albe – ca lumină-l învălesc;
Fluturi zbor gonind iubirea printre florile udate
Ce-și deschid peptul lor gingaș și din zbor i-ademenesc.
Totul este tinereță și iubire-adevărată,
Bucuria al meu suflet acum numai a pătruns
Și-am uitat că este-o lume ce-a durerei greu jug poartă,
Și că eu tot ca și dânsa la durere sunt supus.
Omul cată fericirea în palate aurite,
Eu, amice, am aflat-o în a câmpului comori,
Căci acolo dimineața în zori dalbe, poleite,
Ea și-ascunde-n veselie, ea zâmbește-n mândre flori.
Sensul versurilor
Piesa descrie bucuria și seninătatea vieții simple la țară, în mijlocul naturii. Vorbitorul își găsește fericirea în lucrurile mărunte și în frumusețea peisajului rural, contrastând cu agitația și problemele vieții urbane.