Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt și ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile…
Iubirea noastră cea mare
a rămas închisă-n sărutare,
de buzele noastre strivită,
ca fluturele mort în crisalidă.
Prea blândă-s cu noi! Am trăit ca doi monștri
pe spinările tinere-ale anilor noștri.
Din mierea lor, din gingașul lor stup,
ne-am îngrășat la suflet și la trup
și-acum târâm greoi, bucată cu bucată,
ceara suavă-a casei de-altădată…
Nu, noi cei lași n-ar trebui să iubim!
Ne-nfricoșăm pe pământ și amețim pe-nălțimi,
domesticim suferința, o facem câine de curte,
pentru speranța ni-s bătăile inimii prea scurte…
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile…
Fiecare-anotimp ne desparte
pe unul de celălalt – și ne-apropie de moarte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație în care iubirea a fost sufocată de lașitate și de teama de a trăi intens. Metaforele naturii și ale timpului subliniază sentimentul de pierdere și apropierea inevitabilă a sfârșitului.