Ne dusesem prin pădure;
Pasări vesel ciripeau;
Prin desişuri verzi, uşure,
Căprioarele fugeau.
Imnuri de iubiri din toate
Ramurile auzeam;
Trişti, prin codrul verde poate
Numai noi mai rătăceam.
Era noapte clară, lină,
Când pe râu ne-am dus vâslind;
Luna ne privea senină,
Ochii-n apă oglindind.
Toți glumeau; îndurerată,
Doar iubirea-n noi simţea
Cum, cu fiece lopată,
Şi norocul se ducea.
Erau nori pe cer, şi vânturi
Printre cruci treceau, şoptit.
Când ne-am dus printre mormânturi;
Cât dormeau de liniştit!.
Crucilor zadarnic însă,
Trişti, un sprijin le-am cerut;
Cei din groapă, faţa plânsă
Oare ne-o vor fi văzut?
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie prin natură, inițial idilică, care se transformă într-o reflecție melancolică asupra pierderii și a morții. Contrastul dintre frumusețea naturii și sentimentele de tristețe accentuează tema principală a inevitabilității morții și a efemerității bucuriei.