Zădărnicie-i totul, îmi dau seamă!
O goană-i viaţa, neînduplecată,
Spre ţeluri pururi noi. Şi vlaga toată,
Cu orice pas pe drum ni se destramă.
Ajunşi la ţelul cel din urmă, dacă
La fel de sprinten ne mai e piciorul
Ca-ntâia oară când ne luasem zborul
Am mai putea să râdem, ca-ntr-o joacă.
Dar o putere oarbă, ceas cu ceas,
Ne poartă-n drum, mereu, ca pe-un urcior
Crăpat, în care apa ce-a rămas.
Prin fundul spart se scurge-ncetişor.
Gol, setea noastră n-o mai potoleşte,
Şi, ca biet ciob, în vreun gunoi sfârşeşte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de inutilitate și deșertăciune al vieții, subliniind goana neîncetată după scopuri efemere și pierderea treptată a vitalității. Metaforele urciorului crăpat și a ciobului sugerează pierderea sensului și sfârșitul inevitabil.