Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată
Nici dulce vin, nici apă de izvor.
Săruturi n-o să schimbe-n zori o dată
Nu vom privi amurgu-odihnitor.
Ți-e aer soarele, și mie luna,
Dar dragostea ce-o respirăm e una.
Un altul mă-nfașoară-n gingășie,
Cu râsul ei, o alta te-a legat,
Dar spaima ta îmi aparține mie
Și tu, de boala mea ești vinovat.
Mai dese întâlniri nu vom avea,
Căci liniștea ne-e dată doar așa.
Suflarea mea în stihul tău e trează,
Doar glasul tău răsună-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cutează
Nici om să se atingă și nici zeu.
Și dac-ai ști, acum, ce dragi îmi sunt
Aceste buze cu miros de vânt!
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație imposibilă, marcată de distanță și regret. Protagoniștii sunt conștienți că nu pot avea un viitor împreună, dar sunt legați de amintiri și de o anumită vinovăție reciprocă. Ei acceptă o liniște tristă, știind că apropierea ar fi distructivă.