Câteodată trec ceasuri și zile în șir,
Făr-a scoate din gură-mi cuvânt.
Lângă țărm, stropii verzi îi mai gust, și mă mir
Că sărați ca și lacrima sunt.
Dar din ce primăveri îmi făcură popas,
Numai una în mine-a rămas.
Era noapte și cald. Mirosea a dezgheț,
Eu ieșisem cu luna să schimb
O privire. Deodată, sub pini, un drumeț
Mă-ntrebă în afară de timp:
„Cea pe care o caut de când m-am născut,
Pretutindeni pe unde-am trecut,
Pentru care mă bucur și plâng nu ești tu? ”
I-am răspuns călătorului: „Nu”.
Dar, o clipă, pe chipu-i o stea tremurând,
Eu întinsu-i-am mâinile blând…
Iar pe deget străinul îmi puse-un inel,
Să mă apăr de patimi cu el,
Și din țara în care cândva-l voi găsi
Patru semne-osebite-mi numi:
Marea, golful rotund, pe faleză-un far,
Negreșit însă-un câmp de pelin…
Și cu asta povestea-mi sfârșească-se dar,
Eu v-am spus adevărul. Amin!.
Sevastopol – 1916
Sensul versurilor
Piesa descrie o căutare profundă și melancolică a unei persoane sau a unui sens pierdut în timp. Naratorul întâlnește un călător care caută pe cineva, iar întâlnirea lasă un semn asupra naratorului, simbolizat de inel și de semnele locului unde își va găsi destinul.