M-ai plăsmuit: n-a fost și nu va fi
Pe-acest pământ asemenea făptură
Nu-i leac ca să te poți tămădui,
Căci mințile-o nălucă ți le fură.
În anu-acela crunt ne-am întâlnit,
Când lumea de puteri se vlăguise,
Când totul era veșted și cernit
Și proaspete doar gropile deschise.
În smoală valul Nevei preschimbat,
Și-n jurul zidului-o beznă-adâncă…
Cu glas de Loreley eu te-am strigat,
Nepricepând ce săvârșisem, încă.
Prin toamna tragică, pășind domol,
Tu ai venit precum mânat de stele,
În casa tragică din care, stol,
Țâșneau în flăcări stihurile mele.
1956
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire predestinată într-un context sumbru, marcat de pierdere și decădere. Eul liric reflectă asupra impactului acestei întâlniri și asupra forțelor care au condus la ea, sugerând un sentiment de fatalitate și inevitabilitate.