Munţi se năruiesc de-aşa durere,
Fluvii grave cursul şi-l opresc,
Dar sunt ferme porţile tăcerii,
„Gropi de lup” – în dosul lor – puzderii,
Şi-un alean neviu, nepământesc.
Pentru unii – însorit zenitul,
Pentru alţii – briză la fereşti,
Pentru noi – nimic. Doar ruginitul
Scârţâit de chei şi bocănitul
Trufaşelor cizme soldăţeşti.
Ne sculam ca pentru liturghie,
Traversam oraşul câinoşit,
Ne-adunam stafie cu stafie
Să sorbim pe Neva cea pustie
Al speranţei cântec răguşit.
I s-a spus sentinţa. Se mai ţine.
Şi deodată urlă tremurând,
Cum i-ar smulge inima un câine,
Cum ar biciui-o un oricine.
Dar se duce.. Singură.. Căzând..
Unde-mi sunt azi soaţele cu care
Am trăit doi ani de iad tocmit?
Unde zac? Prin ce Siberii oare?
Discul lunii cum li se năzare?
Lor acest adio îl trimit..
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și disperarea unei persoane separate de cei dragi, probabil în timpul unui exil sau detenție. Versurile evocă un sentiment de pierdere, singurătate și amintiri dureroase.