Ne va răni atâta alb vom fi-ngropați
ca doi copaci hieratici în ninsoare
hai să fugim, prea multă liniște ne curge
pe tâmple și pe ochi hai să fugim
până mai știm cărarea până noaptea
nu va sufla cu stele-nghețate peste noi
cu răsuflarea-ți deschid
fereastra nevăzută privirea mi-o întind
peste troiene lunecând
pe plaiul ei albastru peste râu
unde-n odaia caldă arde duhul
ocrotitor al focului acolo-n piei de urs
sub lampioane de gutui pe poliți
sub aroma subțiorii tale
hai să fugim ne va răni
ne va răni atâta alb mi-e dor de mersul tău
despovărat de haine în calmul din odaie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a evada dintr-un peisaj hibernal copleșitor, simbolizând o stare de melancolie și dor după căldură și intimitate. Naratorul își amintește cu drag de momentele simple și intime, căutând refugiu într-un loc familiar și confortabil.