Deci, nu-l știți pe cocostârcul Ix,
care vine zilnic și la fix
ca să plece, mai apoi, spre seară,
pe poteca verde de la moară,
să revină-a doua zi, din nou,
ca și când ne-ar oferi cadou
propria persoană păpălugă,
care clămpăne și-ndrugă?
Nu-l știți, deci, pe domnul cocostârc,
trăitor prin papură, prin smârc,
care, după masă, fix la cinci,
în șosete roz, fără opinci,
se oprește lângă prag, pe scară,
clămpăne, să știm că e afară,
și ne roagă să-l primim în casă
cu bagajul: un rucsac și-o plasă.
Calcă țanțoș, parc-ar fi pe baltă,
trece dintr-o cameră-n cealaltă
(asta Alexandrei nu-i prea place,
dar îi face semn să-l lase-n pace),
poate lui, de fiecare dată,
i se pare casa mai înaltă
dacă nu cumva nu ține minte
ce-a văzut în seara dinainte
și de-aceea, în sufragerie,
uită ce-a făcut și stă și scrie.
Altfel e drăguț și păpălug.
Scrie greu, dar scrie din belșug.
Pentru ceasul lung de găzduire
lasă câte-o pană amintire –
pana, știți, de moț de cocostârc,
e albastră-n cioc și albă-n sfârc,
și, cum nu se-mpiedică-n hârtie,
face, colosal… caligrafie.
Într-un rând ne-a mai lăsat, îmi pare,
un penar cu chei și cheutoare
și-un desen c-un pui de ghionoaie
șiroind de cât a stat în ploaie.
Ar fi vrut el și-altceva să lase
însă nu știu ce i se-ntâmplase
c-a plecat, degrabă, către seară,
pe poteca verde de la moară.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”
Sensul versurilor
Piesa descrie vizitele neobișnuite ale unui cocostârc excentric, care vine zilnic într-o casă, lasă mici cadouri și are obiceiuri amuzante. Textul explorează tema acceptării și a bucuriei de a avea un oaspete neconvențional.