Nicolae Neagu – Desen cu Păsări

Închideți bine poarta dinspre stradă
a păsărilor noastre de ogradă
prea doritoare
să iasă-n după-amiază la plimbare,
să se ducă,
dincolo de ulucă,
fiecare pe unde-apucă
și ajunse departe, hăt!
să uite drumul îndărăt.
Nu vă pasă? strigă Alexandra, chiar nu vă pasă?
Cum pleacă dumnealor de-acasă
dacă n-au învățat cărarea bine
și ce se cuvine sau nu se cuvine?
Păsările mele, zice ea, visătoare
ca o piersică toropită de soare,
au drumul în cioc, în aripă
și nu se rătăcesc nici o clipă
mai ales către seară
când luna coboară
și curge pe case
ca o pulbere de mătase,
mai cu seamă spre noapte
când se petrec atâtea fapte
care, se știe, ar putea
să tulbure pasărea.
Păsările mele, toate,
sunt învățate
să se și întoarcă, spune ea.
Și spunând așa,
degetele ei înscriu,
în aerul portocaliu,
trupuri de zburătoare
atât de străvezii și de ușoare
încât noi, iată,
le recunoaștem după cum arată.
De pildă, acestea, în frac, fără bretele,
sunt rândunele.
Celelalte (ceilalți) cu pene verzi,
mai să nu crezi,
sunt pui de cuc
care oriîncotro se duc
se strigă pe numele lor,
răsunător
și se recunosc între ei
ca stolurile de porumbei
ori de cocori,
tot călători,
prin gări de nori,
pe sub ninsori.
Doar pasărea asta cu fundă
se mai confundă
deși, credem noi,
e ori pitulice, ori pițigoi.
În schimb aceea, ațipind, albastră,
e, limpede, o pasăre măiastră,
care, lin, se cuibărește
până ziua se ivește
lângă tâmplele voastre, copii,
printre vise aurii.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”