Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.
Îţi ţii inimile-afară.
Îmi ţin inima în seară,
trupul meu o înconjoară.
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.
Numai inima mea – una
întruna mi-o latră luna.
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.
Dar când toamna dă în iarnă,
inimile ţi se darmă
de din verde către galben
cum văzui la domnul carpen.
Numai inima mea neagră
necăzută stă şi-ntreagă.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastul dintre ciclul natural al copacilor, care își pierd frunzele toamna, și inima umană, care, deși rănită, rămâne întreagă. Este o meditație asupra singurătății și a rezistenței interioare.