Nancy Morejon – Femeie de Culoare

Încă simt mirosul de spumă al mării pe care m-au făcut s-o traversez.
Nu-mi aduc aminte acea noapte.
Nici măcar oceanul n-aș putea să mi-l amintesc.
Dar nu uit primul corb de mare pe care l-am zărit.
Norii, înalți, ca niște martori oculari nevinovați.
Poate că nu mi-am uitat nici țărmul pierdut și nici limba ancestrală,
m-au lăsat aici și aici am supraviețuit.
Și pentru că am muncit ca o fiară,
am renăscut pe-acest pământ.
La câte stratageme mandingo am încercat să recurg..
M-am răzvrătit.
Alteța Sa m-a cumpărat dintr-un târg.
După ce i-am brodat tunica, am născut un băiețel.
Fiul meu n-a avut nume..
Iar Alteța Sa a murit de mâinile unui lord englez, apretat.
Am cutreierat.
Acesta-i pământul unde-am îndurat umilințe și biciuiri.
Am cutreierat de-a lungul tuturor râurilor sale.
Am semănat sub soarele lui și-am cules fără să mănânc vreo recoltă.
Locuiam într-o baracă.
Eu însumi am adus pietrele pentru a o construi,
cântând în ritmul natural al păsărilor naționale.
M-am răsculat.
Pe acest pământ am atins sângele umed
și oasele putrede ale multor sclavi,
aduși aici, sau nu, la fel ca mine.
Nu m-am gândit niciodată să mă reîntorc în Guineea.
Eram din Guineea? Din Benin? Să fi fost
din Madagascar? Sau din Capul Verde?
Am muncit înzecit.
Mi-am întemeiat mai trainic cântul milenar și speranța.
Aici mi-am construit lumea.
M-am retras pe munte.
Independența mea adevărată a fost sihăstria
și am călărit printre trupele lui Maceo.
Doar că s-a-ntâmplat c-un secol mai târziu,
însoțită de urmașii mei,
de pe-un munte albastru.
Am coborât de pe creste
Pentru a pune capăt capitalurilor și cămătăriilor,
deținute de generali și bancheri.
Deviza de-acum: abia azi avem și creăm.
Nimic nu ne este străin.
Al nostru-i pământul.
Ale noastre – marea și cerul.
Ale noastre – magia și himera.
Și le văd pe toate dansând, ca și mine,
în jurul copacului ce l-am plantat pentru binele comun.
Lemnul său darnic rezonează deja.