După-amiaza poticnindu-se, vezi
Înotătorul sare de pe plută,
Deschizând corolele-mproșcate ale actului său de război –
Capetele șarpelui lovesc
Iute, iute și tac apoi chitic.
Ieșind vezi cum o clipă
Trestia cafenie cu bulbi minunați
Zace-amenințătoare deasupra apei
În timp ce lumina și sunetul vin aprige
Din marea germinatoare din jurul polilor
Și i se sparg în scânteietoare cochilii pe la ureche.
El plonjează, plutește, se lasă la fund ca un hoț
La fund, unde sângele său cântă-nvârstatelor umbre
Din verzișul fără miros care-l întoarnă acasă.
Fremătând șerpește prin maghernițele
De sub apă, cobora un ditai somnul…
Buimăcit de-amintirea pierdutelor bronhii
Pe plaja ca un craniu,
El schițează gestul de autoabsorbire;
Cu ochii ațâțați observă
Soarele golindu-se în apă,
Și ultimul val ce se prăvale ștrengar
Spre-a se arunca băiețește pe nisipul de marmoră.
Sensul versurilor
Piesa descrie un înotător care se scufundă în apă, într-o atmosferă melancolică și contemplativă. Versurile sugerează o călătorie interioară, o explorare a subconștientului și o apropiere de moarte sau de un somn adânc.