Ce dor greu și ce furtună
În inima mea se-adună,
Dinspre munte vine norul
Unde-am lăsat puișorul,
Vine nor și ploaie mare
Și mă prinde pe cărare.
Sub copac m-adăpostesc
Și numele-ți pomenesc,
Eu mă rog de Sfântul Soare
Să te-aducă iar în cale,
Că nu-i apă pe izvoare
Să-mi stingă dragostea mare.
Când frunza tremură-n vânt
Eu îmi alin doru-n cânt,
Codrul este plin de flori,
Eu de anii trecători,
Codrul are frunze multe,
Eu am doruri mii și sute,
Codrul plânge cu izvoare,
Eu de zilele amare,
Tristă-i viața fără dor
Pentru omul călător.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie, folosind imagini din natură pentru a ilustra stările interioare. Călătorul simte povara anilor și a dorurilor, găsind un ecou al tristeții sale în plânsul codrului.