Pleacă oamenii și rămân diminețile.
Nu ne cunoaștem decât din oglinda în care ne priveam amândoi,
cu două aripi de pădure ale aceleiași obsesii.
S-au zbătut vipere printre coacăzele de neon.
Pe geamul de-acasă, păsări îmblânzite – vorbele
se uită la vremea care paște prin colb din amintiri.
Pentru alți umeri obosiți, pentru alți ochi decolorați,
poezia, gâștele sălbatice și pământul
au ieșit la soare pe prund. E prima interpretare a Dunării
din seara în care întrebările și viața veneau îmbrăcate
în tulburătoarele chipuri ale oamenilor.
Cer nalt. Apa copilăriei printre pești.
Împurpurând cu dânșii văzduhul,
dragostea croșetează fluturi mari ca văpaia.
Sensul versurilor
Piesa explorează trecerea timpului și amintirile, folosind imagini din natură și metafore puternice. Vorbește despre cum oamenii se schimbă și despre frumusețea efemeră a vieții și a iubirii, văzute prin prisma nostalgiei.