Morții-au venit cu umbrela ca-n monologul interior,
ca-n reflexul condiționat, ca-n principiul vaselor comunicante;
sau ca bastonul pe umăr, zâmbind ștrengărește –
care-n bărci, care-n docar, care-n cărucior,
care-n chip de aversă, care cu alură de plante;
unul câte unul, din curiozitate, ori doi câte doi,
să se poată uita peste umăr în jur, înainte, înapoi;
cu-o umbră, cu-o șiretenie, cu-o broască ori un pește,
cu ce-a putut fiecare ori a avut mai bun.
Forfotă-n preajmă. Se-adună. Se rup.
Ori iarăși fac una. Ori se despart, c-un
excitant gust al fugii. Se-ncheagă. Se destramă.
Căci deși au formă și vorbe, n-au trup.
Și cu toate că-și spun multe, nu se-aude ce-și spun.
Fiecare-i o lume. Și fiecare lume-ntr-o dramă
în care-o mie de farse cu-o mie de chei
dau morților prilejul să chicotească-ntre ei
ascunde-o altă ipostază. De-a lui Dante.
Ca-ntr-o colecție de interpretări de lumi, de variante.
Au codurile lor, capriciile, obiceiurile și moda
lor. Iar spre umbrela orașului literar,
fac semne c-un chioșc de-nghețată, între oda
clasică și-avangardismul nu știu cărui isteric librar.
Pe lumea cealaltă-i călduț. Când li-i sete,
locatarii beau dintr-un șarpe-ncolăcit a simbol
pe după coapsa și umerii câtorva planete
ori câtorva umbre. Tot acel gol
pe care ni-l închipuiam noi, tot acel infinit
poate-avea volumul unei sutimi de gămălii de chibrit
sau nici atât. Restul e-un teritoriu de șotii, în care
morții intră și ies unul din altul, cu pălărioare
și trăsurele, grăbiți să ajungă la timp
(ca rimele-ntr-o artă poetică). La ei în Olimp
unde-și declamă rar textele criptice – și nu-i mai înțelegi.
A fi mort e-o formă de teatru în teatru pentru regi.
Sensul versurilor
Piesa explorează o viziune poetică și complexă asupra morții și a lumii de dincolo. Morții sunt prezentați ca entități cu propriile lor obiceiuri, umor și modă, într-un teatru existențial unde granițele dintre viață și moarte se estompează.