Ion Caraion – Short Story

Scăpase trenul, scăpase pălăria
Italia, prepeliță fricoasă,
Știa să piardă ceea ce nu are
Scăpase ocazia, scăpase o exclamație
Și se scăpase pe el
În statuia libertății: șoareci
În șoareci cuvinte numeroase continuând prundișul
Dinspre insula Capri
Că singurul care muncea era unul Faraon
(De mult pusese în antichitate și el pe alții să muncească)
Dar când să scape și basma curată
Veni-mprejurarea să-i aducă o primejdie-n arendă
Ce, parcă plecăm undeva!? Parcă –
Toți vorbiți ca niște geamantane
Stăteau pe ea ca penele ghemuite-ale craterului
Deasupra Mării Tireniene
Stăteau pe bomboana cu amintiri
Și deodată și-a dat seama că mai are de numărat ceva
Uitase ce – nisipul – frunza –
Mai avea de mers la serviciu, de semnat în condică
Mai avea să se tundă, ooo! Gândacii ăștia de bucătărie
Să se aboneze la radio, la ziar
De participat la mitingul de joi
Ba nu: de marți, da
Mai avea de făcut analizele, de plătit chiria
De plecat în delegație
Mai avea de făcut gimnastică și de achitat sindicatul
Nopțile de gardă, zilele de muncă voluntară
De moarte voluntară, de cancer voluntar
Mai avea de plătit ratele și de cumpărat cartofi
Și un reșou și 4 kg de oase, valoare – apoi de scris
În Banat la un frate de-al doilea
Mai avea de udat mușcata și lămâiul, de lichidat
Cu conservele stricate
Cum să nu se strice? Când să le faci pe toate?
Unde e notesul? Mai avea
De fiert laptele și de vopsit frunzele
Altceva e dacă le și vopsești, le scoți albăstrui
Sau fumuriu
Pui perdele, dai cu verde tare de Paris (de ce de…
De Paris?!)
Mai avea de tras glasvandul, de-nchis televizorul
De stins aragazul, de chemat pisicul
Popa și tapițerul
Cu care se-ncurcase nevasta
Și de ars telegrama ca să se termine cu bârfele
Și de spălat păpușile din colecția de păpuși
De așezat proteza în spirt sau în apă de dinți
Sau… ce e cu melcii ăia?
De-ntors paharul cu gura în jos
Iar scaunele cu picioarele în sus
Și-n sus, în sus după aceea
De scuturat covorul
Către confluența Ronului cu Mediterana
Grotta Azzurra lepăda zei în răcoare și cuib
Și era un covor
Ostenind lacrimile, Grotta Azzurra
Mai avea
De-ncuiat ușa
De telefonat îngerului
– Și atunci… atunci a sunat neființa
Ochelarii i-au căzut
Scaunul i-a căzut
Părul i-a căzut
Și-a rămas ca semnul mirării
Anina de candelabru
Deasupra Mării Tireniene
Ca o chitanță în negru
Și când sectoristul a ieșit de la prezbiteriu
A ieșit de la prezbiteriu, a ieșit de la prezbiteriu
Se uita așa nicăieri
Cum!! Ăla chiar scoate limba la…?
Italia, prepeliță fricoasă