Doamne-ai rătăcit poteci,
Treci tărâmuri seci și reci.
Vaduri tai, tăiași munți grei,
Plumbul atârnă din ei.
Mișunau prăpăstii… frici…
Ești aici, rămâi aici!
N-o să-ți pară-amar și rău,
Împrejur e gol, e hău.
Și când bați cu ea, când bați
Cu nuiaua visului,
Ca din pleoape de-mpărați
Prevestind abisului,
Bezna se despică-n două,
Moare moartea, viața naște.
Mișunând sub iarba nouă,
Pier păianjeni, fug rădaște,
Noua iarbă-a-nminunării
Prididește-ntinsul zării
Și preschimbă-n jucării
Mersuri mici și cafenii.
Ori le iscă flori și zale
Mersurilor iernii-agale.
Iarna groasă, cu cojoace,
Scaldă în miracol totul.
Cerbii-noată-n cer cu botul
Ca o catifea albastră
Și ce cald e-n casa noastră.
Și ce proaspăt miros urcă
Peste vremea ca o furcă,
Din al cărei caer gros
Te uiți, Doamne, seara-n jos!
Ia te-așează, ia poftește
De la noi să-nfrupți ceva!
Om cina pe românește
Cu ce-o fi, cu ce-om avea.
Uite lingura și blidul,
Uite cum dispare zidul,
Uite cana, uite plete,
Uite miere, frunți, altoi –
Soarbe-le pe îndelete,
Dă-ntristarea la perete
Și rămâi aici la noi!
Cerbii-noată-n ceruri cete,
Mică-i jalea unde-s doi –
Lerui-ler, omături moi!
Și planete! Și planete!
Sensul versurilor
Un colind care invită divinitatea să se odihnească într-o casă primitoare, oferind alinare și căldură în mijlocul iernii. Este un act de ospitalitate spirituală, unde simplitatea și credința înving întunericul și aduc speranță.