Ion Caraion – Trib XL

Cranț, cranț, cranț acum regret…
După sânziene, licuricii ies din putregaie încet.
Eu nu mă auzeam, dar ei mă auziră
(eram pe creasta verde a păsării liră)
când am început să vorbesc singură prin casă
cu praștia fermecată cu fața de masă.
„Înainte de-a fi murit
să mă fi despletit, să mă fi-mpletit
după fiecare iubită, după fiecare iubit,
înainte de-a fi murit.”
Rotundă, rotundă – întâia femeie.
Înalte, învoalte – întâile-alese,
Păstorul se roagă și bese
între psalmi, pe alee.
Adusă în muzeul prăștiilor, acum regret.
Nu mă potrivisem unui rege poet….
Pururi același timpul, văzduhul pururi la fel –
cu vifore și cutremure, cu hultani și măcel.
Armată fi-le-ar limba cui m-amăgiră
eram pe creasta verde a păsării liră
cranț, cranț, cranț – halucinați cum țipă,
liliecii… liliecii… Clipă de clipă.
Mă uitam la el cum moare – plin de păsări, întortocheat
ca un melc
mi se părea că e turn mi se părea că e cerc.
Singuraticul turn pe trompele-amiezii
își ronțăia la umbră becarii și diezii.
Răsculate de vânt, pe cer
multe frunze negre: ciorile… Ieri
l-am înfășurat cu mine, cu fecioriile mele.
Singuraticul turn se congela-ntre ele.
Toată viața e o neînțelegere.
Îmi pare rău, de-atunci, că mă născusem să-i degere….
În mână duce istorie, în amfore: psalmi
Aromată vii, seară a nebunilor calmi.