I.
I-atâta iarbă neculeasă în gură și tu arăți cu degetul cerul de-alături; să curgă, să se rupă sângele subțire ca firul.
Pari o noapte de iederă, plâns din scorbură privindu-te și mergi când fulgerul se înfige în coaste cerul să-l trezești; lătrând să ne învețe vindecarea. Cățelul din adâncuri să-l recunoaștem. Să ne mânjim cu sânge.
Pe urmele fraților tu calci și aspru vânt de sud, zdrobindu-l, îl vei putea înghiți. Ca un colț de pâine ce sare pe trunchi. Trezește-te. Ascultă pe cei ce-și ard dansul în rânjetul tamtamurilor și bucură-te de buzele tăioase ale cântecului. Obosit, prin piatră să treci. Arzând să te înfrupți din fierea celui învins. Unde nu mai sunt urme de facere.
Precum obosiții din vale, tu caută malul să-l găsești, clopote și mirosuri rotind în jurul tău. Și ochiul plâns pe spatele armăsarilor să se întoarcă. Cu rănile în pântec unindu-se.
Înțelegerea să încolțească în fecioare. Roșii, fecioarele să-ți albească sângele.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie spirituală complexă, marcată de suferință și sacrificiu, în căutarea vindecării și a înțelegerii. Personajul central trece printr-un proces de transformare profundă, confruntându-se cu obstacole și durere, dar găsind în cele din urmă o formă de purificare și înțelegere.