Privesc soarele cum apune într-un început de linie.
Totul parcă se schimbă în sevă. Frunzele
pășesc mai sfios și mai lent.
Nervurile se îngustează, simți cum te poți prăbuși
la marginea lor.
Calmă este vocea după-amiezii în preajma
liniștii mele
și-i clipă lăudată
apăsarea toamnei pe suprafața fructului.
Totul coboară pe pământ cu chip de liniște interioară
și mă cutremur de atâta simplitate,
simțurile devin ostile
la atingerea cu aerul.
De ce mă voi fi împărțind, dintr-odată,
în bucăți de trup vegetal?
Îndoiala cum să-și privească gâtul
înmugurit aproape,
ființa mea de ce tremură și limba ei
de ce o fi fiind aspră?
Ea curge în josul apei, cuvântul n-o poate ajunge.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de liniște interioară și transformare personală prin intermediul imaginii naturii. Vorbitorul contemplă schimbările din jur și se confruntă cu întrebări existențiale despre identitate și efemeritate.