Din noua inspirație.
Ce primitivă eră acest prezent
în care fructele-și contestă pomii,
în care Viața nu-și divulgă ohmii
curentului ce abia ne-a luminat.
Ce stare de sfârșit în începutul
cunoașterii Divinității pure,
căreia trupul n-a-ncetat să-i fure
misterul, să-și înnobileze lutul.
Ce Apocalipsă, ce sfârșit cumplit
au dăltuit în genele umane,
ce sfinți au conceput, ce Dumnezeu smintit,
răzbunătoare viață, cumplitele ciocane.
Ce-ar învia toți morții, să-i răstignească-n cuie,
la Ceruri ar urca fără să știe cum,
materia redată Pământului pe drum,
absurdă înviere, umană înscenare!
La cer nu va urca, decât ce e din Ceruri venit
în trupul vostru, dar voi nu-l veți vedea,
căci voi veți fi urcarea, sfârșitul și-nceputul,
dacă în vremea voastră sfârșitul va cădea.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană și căutarea divinității într-o lume imperfectă. Vorbește despre ciclul vieții, moarte și posibila înviere, sugerând că răspunsurile se află în interiorul fiecăruia.