Despre mine, parcă, am de spus.
De n-aş fi eu, întâiul meu sosit,
pe cel care ar sosi întâi l-aş condamna
din adormire să-mi dezlege somnul,
lucidităţii visul să i-l ia,
ca să rămân real, în carnea mea.
Nu am nimic de îngrămădit la uşa
timpanelor;
spusul nu este arma mea, cea tare,
eu dacă vin, vin ca o alintare
care mă foloseşte-n locul ei..
din ordinea ce-mi ţine de idei
refugiu am desprins,
interiorul unui suflet nins
surprinzător de prost întreţinut
ce mirosea a moarte, la-nceput.
O existenţă-n chinuri hărţuim
-secretul neputinţei-
ce armă a voinţei vrem să fim
când nu murim, deloc, întâmplător?.
În locul lui, nu-i nimeni, dar va fi
scrâşnitul unui scrin,
în care, poate, ştie Dumnezeu,
când vom găsi o urmă de divin.
Sensul versurilor
Piesa explorează introspecția profundă a eului, căutarea sensului existenței și a divinității într-un suflet chinuit. Vorbitorul reflectă asupra propriei identități și asupra luptei interioare cu neputința și moartea, căutând o urmă de divin într-un interior prost întreținut.