Pești, sirene, maimuțe.
Prin toate ai trecut, când le purtai cu trupul,
vii se chemau că sunt, altfel decât acum,
cu Dumnezeu ca viață, cu Cerul pus în drum,
pășeau, iar optimismul nu le lipsea;
căci se-ntâmpla să fie vii, chiar în lucrarea ta.
Lucrarea începută cu ploile de sânge
evolua spre Cer, dar numai Tu știai
că trupurile duc povara acelui rai,
decor pentru voință.
Sălbatică alinare au dobândit
bietele animale când, cu trupul,
au socotit că-i greu să poarte începutul
unui nou Univers și s-au retras, din sfera Ta de lucru
neștiind că ceea ce pierdeau, erai chiar Tu.
Voiau să se întoarcă la ce lăsase-n vreme,
dar spiritul de turmă nu e lucrarea ta,
trecutul nu-i un spațiu, un povârniș sau urmă
pe care să să te întorci, în cazul răzgândirii,
trecutul e cadavrul amintirii!
Iar Tu știai, de acea ai decis,
să te desprinzi din ceea ce era
tot mai puțin, divin, în existența sa,
și ai creat prin simplele deprinderi
ceasul, celor dintâi desprinderi, de trecut.
Așa a murit sau, poate, s-a născut,
o componentă a lucrării tale,
un zoologic parc de animale
ce-n trupul lor te aveau, cândva, pe Tine,
păstrând și în prezent, priviri blajine.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea creației divine și a evoluției, sugerând că ființele create inițial purtau divinitatea în ele. Retragerea lor din sfera divină reprezintă o pierdere, iar trecutul devine o amintire moartă, în timp ce divinitatea se desprinde de creație.