Noi n-avem piramide în Carpați
Nici babilonane n-am crescut prin casă
Pământul nostru-n lume s-a deprins
Din când în când c-o față cuvioasă.
Lăuntric sanctuar împodobit
Cu toată slava zilelor de vară
Și când obrazu-n lume-i pustiit
O lacrimă-l sfințește în afară.
Aura ei pe Voroneț s-a-ntins
Pe ouăle de Paști și pe veșminte
Și de pe porți a lunecat în cer
Și ceru-a lunecat printre morminte…
Sensul versurilor
Piesa evocă legătura spirituală a poporului român cu pământul și tradițiile sale. Natura și credința se împletesc, creând o aură protectoare asupra locurilor sacre și a memoriei colective. Versurile sugerează o frumusețe interioară și o reziliență spirituală, chiar și în fața greutăților.