Revăd orașul pribegiei mele –
Neprețuit motiv de inspirare –
Cu-acleași Vodă Cuza tronând în piața mare,
Îndurerat de-atâtea vremuri grele..
Ștefan cel Sfânt își arată buzduganul,
Cu care-nspăimântase întreg aliotmanul..
Miron Costin letopisețul își scrie
Cu sângele Moldovei – izvor de apă vie..
În jilțul lui, Asachi – poet și fabulist –
Pledează și-astăzi pentru „curentul latinist”..
În fața teatrului, Vasile Alecsandri
Se-ntreabă ca Hamlet: „A fi, sau.. a nu fi? ”..
Mihai Kogălniceanu, la Copou,
Repetă un capitol istoric veșnic nou..
Sărmanul Eminescu, într-un cearșaf de baie,
Și-așteaptă epigonii flămânzi ca să-l despoaie,
Și-n timp ce turnul Goliei se-ntreabă ce să facă –
Să-și plângă gloria defunctă sau să tacă –
Biserica – minune unică – Sfântul Sava,
Ea singură-ți surâde, că-și re-nnoiește slava!..
Mâhnit de-atâtea regăsiri în mine,
Îmi lăcrimează ochii de ciudă și rușine,
Și cum n-aud pe nimeni urându-mi „noapte bună”,
Cobor tăcut spre gară, cu Iașii.. mână-n mână!..
Sensul versurilor
Piesa este o călătorie nostalgică prin Iași, evocând figuri istorice și literare importante. Naratorul se simte copleșit de istoria orașului și de propria sa identitate în raport cu aceasta, exprimând un amestec de admirație, tristețe și rușine.