Într-o joi dimineața
Mă-ntâlnii cu-o turturea
Și mă luai după ea
Ca să uit de lumea rea,
Într-un colț de pădurice
Mă-ntâlnii cu-o pitulice,
Într-o pădurice deasă
Mi-alesej locșor de casă
Să stau printre rămurele,
Să privesc noaptea la stele,
S-ascult păsărelele,
Să uit supărările.
Că omul cu suflet bun
Își face casă la drum,
Se culcă noaptea sub stâncă
Și fiarele nu-l mănâncă,
Cerbii, căprioarele
I-arată izvoarele,
Mierla și cu turtureaua
Îi arată poteceaua
Că freamătul codrului
Și cântatul cucului,
Murmurul izvorului
Dau liniște omului.
De când e omul și lumea
S-a înfrățit cu pădurea,
Ea nu știe să vorbească,
Dar poate să liniștească
Prin cântat de păsărele
Și miros de floricele,
Prin sărutul frunzelor
La trezitul stelelor,
Aș mai sta două, trei zile,
Pădurice, lângă tine,
Să mă-ngân cu cântecul
Să-mi aline sufletul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o evadare în natură, unde personajul găsește liniște și alinare în mijlocul pădurii. Natura, cu sunetele și mirosurile ei, are puterea de a vindeca și de a aduce pacea sufletească.