În această ultimă dimineață de martie,
explodează sub fereastra mea zarzării –
albinele sosesc – au panere noi, împletite
din razele unicului soare văzut de mine
până-n prezent – deși se spune, Enciclopedicule,
că mai există o puzderie de sori, la câțiva ani-lumină
de-aici, de lângă blocul meu de beton-armat, antiseismic…
…N-am ce mă face: sunt înzestrat cu niște ochi
obisnuiți, căprui – și nu pot vedea lumea
decât așa cum este: cu două fețe – una curată,
înrourată, chip de crin, spuma-laptelui; cealaltă:
monstruoasă, fotonofagă, puchinoasă, încolțind,
sfâșiind pruncii de aur ai soarelui…!
N-am fost înzestrat cu vreo aparatură specială
pentru descompus lumina, spre a vedea
florile zarzărilor de sub fereastra mea, aureolate,
înveșmântate-n curcubeie – și mai am o deficiență,
da’-ntre noi rămâne, Enciclopedicule:
gândesc mult, întortocheat de mult, /
între infinitul minor și infinitul major, întrucât, pe umeri,
port o bombă cu neuroni – intrată deja în starea de fisiune –
care va exploda curând, la-nflorirea ultimului zarzăr…!
8 martie 1982.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre percepția idealizată și realitatea brutală, precum și povara gândirii profunde. Metafora bombei cu neuroni sugerează o minte copleșită de idei și introspecție, gata să explodeze.