Ion Heliade-Rădulescu – Poezia

Din ceruri descinsută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodată la poarta de-mpărați;
Când însă-ale lor fapte venind o-nsuflețiră,
Din secol pân’ la altul etern au fost cântați.
Virtutea prin puterea-mi devine o ființă,
Ca zeu pre pământ are și templu, și altar;
Și viciul, din contră, din neagra locuință,
Cu scoarța lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nființează,
Și libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp și la cetate, în noapte și în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voștri în lume-a celebra;
A lor țărâna sacră la vocea mea tresare.
Și dacă dormiți încă, cel mort vă va-nvia.
Târgoviștea e templu l-a mea călătorie
Și pe-ale ei ruine în pace mă așez,
Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Și fapte mari, victorii naintea mea le văz.