În lut, odată cu puterea,
s-au împlântat cinci suliți vii,
înjunghiindu-l cu durerea
dumnezeiască de-a simți.
Prin ele curg veninuri grele,
adesea de nesuferit,
dar noi ne-înmărginim în ele
de groaza de nemărginit.
Cinci suliți străbătând pecetea
întoarsă centripet spre-A Fi –
dar e-al șaselea simț: setea
de-a ne dezmărgini.
Un braț al frunții zvârle peste margini
o suliță – zenitul e atins
și vârful ei desprinde din nemargini
un adevăr aprins.
Lăsând căderea lui să se întâmple
cu-o noapte mai jos sau mai sus de Gând,
lumina-i se scobește și se împle
cu cratere de beznă, fumegând.
În fiord se schimbă steaua greu rănită
și-al urii stăvilar distrus
revarsă-într-însul crop de stea topită
duhnind a vid secat și descompus.
Dar când luminii săgetate
îi potrivesc căderea-n fața mea
își zvârle fruntea brațele-ncordate
să smulgă legea zborului din ea.
Cu buzele aprinse bea zenitul
luând locul Adevărului de Sus –
e-o clipă fără timp când Infinitul
ascultă Gândul Omului, supus.
Astfel, cu fiecare stea vânată
ni-e fruntea mai înaltă cu-un Zenit
și glas de m de fiecare dată
răstoarnă câte-un Cer și câte-un Mit.
Și sunt destule stele nevânate
dar boltă de lumină, Fruntea, vrea
să fie Cer, ca nimeni să nu cate
nemărginire dincolo de ea!
Sensul versurilor
Piesa explorează dorința umană de a depăși limitele autoimpuse și de a atinge o cunoaștere superioară. Prin metafore puternice, sugerează că fiecare pas spre cunoaștere și depășire a limitelor ne înalță, dar și ne poate face să ne credem atotputernici.