Ion Scriba – Infinita Pastorală

Albastre revărsări de astre,
galactice aluviuni
transportă sufletele noastre
spre magice dimensiuni.
Scăpat din eul său ermetic
respiră sufletu-însetat
văzduhul suprasaturat
de-albastru electromagnetic.
Auzuri noi se dezvelesc
și ca-ntr-o liturghie sfântă
ascult materia cum cântă
un dor lumesc și nelumesc.
Cu intuiția văz Duhul
dumnezeiesc, spiritual –
simfonic murmură văzduhul
Erosului Universal.
O galaxie de nuclei
se mișcă-n nemișcata stâncă –
cât o fi lumea de adâncă
de nu vezi decât fața ei.
În joc de-a v-ați ascunsele
cu uriași și cu pitici
cu lumi din ce în ce mai mici
ascunse-n ele însele?

Suntem înconjurați de-o noapte
în care urlă demoni cruzi,
dar pe Pământ sunt multe șoapte
ce merită să le auzi.
Pe câmpi cu stele albe-n floare
metamorfoze trec în zbor.
particule elementare
se iau la braț și cântă-n cor,
iar Ele, Mentele fecioare
se însoțesc cu mirii lor,
apoi vezi lumi născându-se
din fetele scăldându-se
în cântecul culorilor
sub curcubeul florilor
pe câmpi de Floarea Sorilor.
popoarele
de flori și spice
ogoarele
de fii și fiice.
Vezi omeniri îmbobocind
în demnitatea regăsită
a Spiritului, strălucind
astral sub fruntea strălucită,
căci lumi în depărtări albastre
se-nvârt în jurul sorilor –
ele-s în gândurile noastre
și noi în gândurile lor.
În carnaval spiritual
cu măști și trene cometare
se-ncrucișează reflectoarele
trupurilor în astral.
Mai văd metamorfoze-n roi
cu hărnicie de albină
tăind ferestre noi, în noi
pentru-o lumină mai lumină.
Văd mame cum copiii-și cresc
și-n dăruirea lor curată
ce nu așteaptă vreo răsplată
respir ozon dumnezeiesc.
Privește la copii, la plânșii
ce sug la pieptul mamei lor –
ca mâine, unul dintre dânșii
ne poate fi Mântuitor!

Ca pe oglinda unui lac
ce-l încrețește grindina
orbitele din zodiac
se împletesc sub fruntea mea.
Ca nimb pe fruntea Sfântului
stă Aurora Boreală
diademă imperială
pe creștetul Pământului.
În capodopera măiastră
a lumii, jur pe capul meu
pe Sângele Lui Dumnezeu
că nu-i planetă ca a noastră.

Pe-a Infinitului Alee
spre-și împlini destinul dat
Materia e o Femeie
urmându-și Spiritul-Bărbat.
În anotimpuri efemere
Atom și Inimă și Soare
sărbătoresc triumfătoare
universala-împerechere.
Viață și moarte se îmbină
în Circuitul Absolut –
pe un mormânt paște-o bovină
să alăpteze-un nou născut.
Din când în când mai tace vântul
și pot să-aud înălțător
cum cântă luminos Pământul
sub stele luminând sonor.
Din praf galactic și terestru
și din mirajul selenar
se condensează milenar
câte-un Homer, un Eminescu.
Desferecat de sub zăvoare
calc universul de trifoi
și simt că sufletul mi-e soare
ce-învie lumi de gânduri noi,
căci de sub fruntea ca o teacă
gândirea-și scoate sabia –
vins, Misterul se apleacă
și-îngenunchează-n fața mea.
Și până-or fi să mă îngroape
metamorfoze-n unda lor,
descriu un semicerc pe ape
precum un pește zburător.
Pe burtă, dragostea, la pândă
ca o lupoaică dintre astre –
și urlă-n sufletele noastre
lupoaica dragostei, flămândă.
Priviți, îmbobocesc atomii
și când vor înflori cândva,
pe-această pajiște de stea
or să cosească astronomii.

Când îmi voi împlini menirea
ce mi-a fost dată, pot să mor.
Ne va-ntâlni reamintirea
în Aniversul următor,
poate cu-aceleași idealuri
cu care azi la braț te plimbi,
doar că vom fi-ntre alte maluri
udați de apa altor timpi.