Ion Scriba – Cosmiada

Înaintând în veșnicie
către celula din atom,
aici, pe planeta vie,
materia devine Om.
Văd clipa lui ca o secantă
urcând pieptiș către-un Olimp
și coborând, târâș o pantă,
de dincoa, dincolo de timp.
Văd tenebroasele vâltori
dintre ciocnirea a doi sori:
celulele bărbat – femeie
în fuziunea nucleară
din care-apare o A TREIA
Particulă Elementară.
De la ”Adam” și de la ”Eva”,
noi toți, nepoți și strănepoți,
din Unu toți ne tragem seva
Același Unu e în toți.
Vin alte semnături de nume,
alt semănat, alt seceriș,
alt treierat, alt măciniș
și altă cernere de lume.
În garnituri tot mai compacte
din toate cele patru zări
sporesc arhivele cu acte
de naștere și-înmormântări.
Le-aduc norocul sau năpasta?
din propriul sorții lor vagon
coboară toți la halta asta
să ia bilet de avion.
Noi generații cad pe gheață,
orbește, fără căpătâi,
de parcă în această viață
ar fi mereu în clasa-ntâi
și ca mahmurii dimineața
între oceane și deșert
alunecă pe suprafața
acestui aisberg incert.
Ce cosmic fatalism îi mână
pe-acești lunateci emigranți,
pe-acești infanteriști flotanți
cu un bagaj mucos de mână,
în buzunar cu trei talanți
și hrană rece pentru-o lună,
împinși fără de voia lor
ca turmele spre abator
către cuțit, către topor?!.
Căci intră fără de habar,
purtându-și crucile pe umăr,
Isuși hristoși fără de număr
într-al Istoriei Calvar.
Ca niște palide mascote,
cu trupuri cartilaginoase,
se furișează de prin grote
purtând nădejdi misterioase.
Și din speranțe năruite
întru speranța de mai bine,
aceste umbre răstignite
pe propriile lor lumine
ce sângeră neputincioase
sub idealuri asimptote,
parcă-s Hristoși, parcă-s Hristoase,
pe o planetă de Golgote.
Ca gemă printre alte geme
între carbon și diamant
aud cum sufletul meu geme
între vecie și neant.
Sunt geamătul efemeridei
sub presiuni de infinit
din monolitul piramidei
în care sunt de viu zidit.
Sub avalanșe de zigzaguri,
eredități și sorți rebele,
planeta e un ghem de veacuri
amestecate între ele.
Și Cineva trage de-un fir
ce leagă tot ca un blestem
și-l înfășoară pe-un alt ghem
în alt sistem de întocmiri.
Și mintea nu-ți mai e stăpână,
și vezi că ai clădit pe vânt,
și simți că lucrurile sânt
conduse de o altă mână.
Și toate dintr-odată, parcă,
au început să meargă rău
și se precipită în hău
încărcătură, om și barcă.
Robi pe-a instinctelor moșie,
neposesori, dar posesivi,
perpetuăm din inerție
sămânța noastră de Sisifi.
A noastră-i numai liturghia
și un pomelnic nesfârșit,
Sisif, Ion, Sisif, Maria
și neamul lor cel chinuit.
Și Universul pare nins
cu lumânări în pâlpâire
cu candele care s-au stins
și cu făclii în pregătire.
Răpusă de leucemii,
globula Soarelui se strânge,
Pământul are insomnii
și atmosfera scuipă sânge.
Aspră meteorologie
cu nori galactici, ploi de sfere
pe-un astru cât o gămălie
pe care valuri de durere
de suflete și carne vie
se scurg în Marea de Tăcere.
Spulberându-se-n nemărginire
cum se risipește un ecou,
dincolo de bine și de rău,
dincolo de ură și iubire.