Statuile albastre, în parcul prins de ceață,
Prin lacrimile lunei fantastic strălucesc..
Și singur printre ele doar eu mai rătăcesc
Și-n farmecul de noapte privirea lor mă-ngheață.
Aleele deșarte, ca brațe iubitoare,
Molatec le alintă, le-adorm în dezmierdări..
Și ca un suflu tainic al stinsei depărtări
Le-nvăluie zefirul cu-arome-adormitoare.
Viorile din crânguri suspină-o melodie.
Orchestrele din lacuri le-ngână aiurit;
Sub cercul cu flori de-aur, pictat de-un răsărit,
Răsună ca din basme a nopței simfonie.
Statuile veghează și-ascultă-n parc cum cântă –
Când luna arde-n aer – nespusele splendori,
Povestea repetată din noapte până-n zori,
Ce spune de-o viață și de-o iubire sfântă.
.. Mereu lumina ninge; aleele sihastre
Se pierd alene-n patul de iarbă-mbălsămat
Și-n noaptea gânditoare, prin parcul fermecat,
Doar luna lung sărută statuile albastre.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă melancolică într-un parc, unde statuile albastre sunt martorele tăcute ale unei povești de iubire eterne. Natura și elementele cosmice se împletesc pentru a crea o atmosferă de visare și nostalgie.