Simt toată vremea care curge hău
Cu Dumnezeu de mână prin oraș
Și-o prinde omul, hoț ca un geambaș,
Ca s-o anime-n calendarul său.
Ispita asta ne-a cuprins de mult,
Orânduiți sub moarte și sub cer
Și ne-a legat în zodii ca un fier –
Otrepe vechi în cosmicul tumult.
Culegem an cu an în traista grea,
O movilă de ani până la fund,
Cădem sub crucea ei – rotund,
Lați și fărâmați ca o curea.
O, dă-ne Doamne, ceasul cât un veac,
Cât muntele de piatră necuprins,
Să trecem pe sub stele mai întins
Departe mai un pic de berbeleac.
Sensul versurilor
Piesa explorează percepția umană asupra timpului și a destinului. Omul încearcă să controleze timpul, dar este prins într-un ciclu cosmic inevitabil, sub influența divinității și a propriei mortalități.