Să nu-mi spui, suflete, că nu știi de ce te-nalți cu ei și tremuri
în frunza tot mai argintată cu cât mai mult i-aduci din vremuri!
Dă creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puștii,
cum creanga socului o poate, cu dop de câlți, atât de bine,
și creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine?
De ce te joci din nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, că nu știi!
Din plopi, de-atunci, rămasă-i șoapta pământului și licărirea
luminii-n frunza lor întoarsă de undeva de nicăirea,
și înălțimea! Din văzduhuri, cu pasărea, cât ai fi vrut
să fii și tu întors din zborul unui îndemn necunoscut,
o clipă numai, sus pe vârfuri de plopi subțiri, unde să-ți razimi
de cer vederea ridicată dintre acăți și ulmi și frasini,
și într-o licărire barem să fi putut să-mbrățișezi,
întinsă, lumea de bucate și dealurile cu livezi!
E o visare-ntoarsă astăzi, aici, în mijlocul câmpiei?
E o mirare lângă plopii ce i-au șoptit copilăriei?
Pământurile duc departe, nemărginite și comune;
din curcubeu se-alege zborul și-al rândunicii și-al rățuștii:
De ce, din toate, primăvara a izbutit să te adune,
de ce te joci acum cu toate?
Să nu-mi spui, suflete, că nu știi!
Sensul versurilor
Piesa explorează amintirile copilăriei asociate cu plopii, evocând un sentiment de nostalgie și mirare. Naratorul reflectă asupra legăturii dintre natură, visare și trecut, întrebându-se de ce anumite elemente, precum primăvara, au puterea de a ne aduce înapoi la acele vremuri.