Spune-i firului de iarbă să răsară înainte
să răsară înainte,
și nepăsător la toate, să astupe iar cărarea,
să astupe iar cărarea,
spune-i crengii de răchită să s-aplece peste maluri
să s-aplece peste maluri,
și în râu să-și oglindească fața ei ca de copilă
fața ei ca de copilă,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma
eu atâta văd acuma,
spune porții să se-nchidă și să nu lase pe nimeni
și să nu lase pe nimeni,
spune focului să ardă și să nu se potolească
și să nu se potolească,
și iubitei să-și încline fața ei ca de răchită
fața ei ca de răchită,
ca o creangă de răchită să se vadă-n apa clară
să se vadă-n apa clară,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma,
eu atâta văd acuma.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra înțelepciunii limitate pe care o putem dobândi din lume, concentrându-se pe imagini naturale repetitive. Vorbitorul pare să găsească o formă de înțelegere simplă și profundă în observația naturii și a ciclurilor ei.