Să pui fasolea în târnaț, să taie
lumina soarelui felii, felii,
din când în când să iei câte-o păstaie
să vezi ce taină mare-o înveli,
și-apoi în fața casei, pe-o postate
să mături locul și s-o pui grămezi,
și când începe îmblăciu-a bate
parcă sfârșitul lumii poți să-l vezi.
Și când aduni și voavele cu furca
să pui în ciur minunea de păstăi,
și-i numai boabă totul împrejur, ca
lumina verii prinsă-n ochii tăi.
În lumea mare-s trenuri și silozuri,
tu nu le știi, nu vezi și nu-nțelegi
decât aceste lacrimi dintre gozuri,
încremenite-n nu știu care legi.
Sensul versurilor
Piesa evocă o imagine idilică a vieții rurale, concentrându-se pe simplitatea și frumusețea activităților agricole. Contrastul dintre lumea simplă a satului și complexitatea lumii moderne subliniază valoarea emoțională a experiențelor simple și a legăturii cu natura.